Autor: prof. Felicia Mioc (n. Novacovici) (Oraviţajudețul Caraș-Severin)Cucerirea independenței de stat a României a impulsionat cărturarii bănățeni, și nu numai, să-și unească forțele în vederea apărării drepturilor legitime ale românilor pe plan economic, social, politic și spiritual. Din această categorie de cărturari bănățeni face parte și învățătorul Emilian Novacovici, descendent al familiei preoțești Novacovici, amintită în documentele vremii la 1754, originară din Gârbovăț, din frumoasa Vale a Almăjului. Emilian Novacovici (1862-1936) a fost fiul preotului Maxim Novacovici din Gârbovăț, iar în anul 1883 s-a căsătorit cu Ecaterina, fiica preotului Iacob Muntean din Răcășdia, comună în care s-a și stabilit definitiv. Numit învățător în Răcășdia, Emilian Novacovici a însemnat o prezență vie în activitatea culturală, exprimându-și o puternică dorință de libertate și unitate socială, apărând școala națională cu orice preț. Se pot distinge două planuri de-a lungul îndelungatei sale activităţi, cel cultural şi cel politic, pe care aş dori să vi le prezint, care însă nu sunt separate, acţiunile depuse de învățătorul Emilian Novacovici pe unul dintre acestea fiind răsfrânte şi având efecte și asupra celuilalt. Activitatea politică i-a adus multă suferință în plan personal Solidaritatea românească ca formă de manifestare a idealului unității naționale l-a făcut pe Emilian Novacovici, începând cu anul 1884, să participe la reactivarea Partidului Național Român în zonă, iar după ce deputatul naţionalist Vicenţiu Babeş a fost învins în cercul electoral Sasca, i-a susţinut pe liderii naţionali dr. Aurel Vlad şi publicistul român de la Budapesta Dimitrie Birăuţiu. În calitate de președinte al filialei Partidului Național din Răcășdia, Emilian Novacovici sprijină programul partidului și acțiunile pentru promovarea intereselor naționale, alegerea candidaților naționali și participă la acțiunile de protest împotriva încercărilor guvernamentale maghiare de denaționalizare a românilor. În anul 1894, învățătorul Emilian Novacoviciu a trimis pe cheltuiala proprie la Cluj-Napoca adresa de adeziune cu 400 de semnături în procesul „memorandiștilor”, care au fost trimiși în judecată pentru „Memorandumul” prin care au susţinut revendicările românilor şi au denunţat politica de asuprire naţională şi intoleranţa practicată de Guvernul de la Budapesta, și s-a implicat în activitățile electorale, fiind numit vicepreședintele circumscripției electorale Sasca și președinte pentru secțiile de votare Răcășdia, Ciclova Română și Vrăniuț. Fiind simpatizant al Partidului Naţional Român, a intrat în conflict cu autorităţile locale şi judeţene, întrucât, după cum consemnează în Amintiri din Viaţa lui Emilian Novacoviciu, «ţinuta mea naţionalistă îl supără rău pe Dl. Primpretore Petru Corcan din Iam». În anul 1906, învăţătorii confesionali din zonă l-au delegat ca membru în ancheta învăţământului din Ungaria desfaşurată la Mitropolia din Sibiu împotriva legii Appony, prin care se interzicea învățământul în Limba Română. În 1907, protestele publice împotriva legii Appony conduc la acţiuni din partea autorităţilor împotriva învăţătorului Emilian Novacovici, cu scopul de a-l forţa să se pensioneze, şi a fost citat la Lugoj pentru a se prezenta la vizita medicală. Cum nici din punct de vedere medical nu existau probleme, inspectorul general i-a cerut demisia pentru că Emilian Novacovici nu ştia limba maghiară. În urma presiunilor exercitate şi de primpretorul Corcan din Iam, s-a pensionat la 1 octombrie 1908, cu o pensie lunară de 106 coroane lunar. Pensionarea forţată din anul 1908 a fost un prilej pentru sătenii din Racăşdia de a-şi manifesta simpatia pentru învăţător. Sute de tineri, foşti elevi, i-au pregătit, la iniţiativa învăţătorului Petre Bizerea, un jubileu pe măsura activităţii desfăşurate. Locuitorii comunei l-au aclamat ca pe un apropiat al lor şi l-au felicitat. Sigur, oficialităţile comunale au încercat să submineze aceste manifestări de simpatie faţă de învăţător şi au împiedicat participarea corului pe care tocmai Emilian Novacovici l-a înfiinţat în 1894. În perioadele electorale, pentru a nu putea lua contact cu alegătorii, jandarmii îi supravegheau locuința lui Emilian Novacoviciu, trăsurile cu care lumea mergea la vot erau scoase în afara comunei și, pentru intimidarea cetățenilor, învățătorul era purtat pe stradă sub amenințarea baionetelor. Despre discursurile ținute la aceste adunări naționale și caracterul lor s-au editat mai multe broșuri, răspândite printre răcășdeni sub denumirea de „Adunări poporale”, propagând ideea de unitate națională. După apariția acestor broșuri, în anul 1913, primpretorul Petru Corcan și notarul Adam Albu îi intentează învățătorului un proces de presă la Tribunalul din Biserica Albă, acesta fiind acuzat de acțiuni împotriva statului maghiar. Timp de două săptămâni au fost efectuate audieri cu sute de martori, în urma cărora Tribunalul l-a scos de sub urmărire pe învăţătorul Emilian Novacovici pentru că era nevinovat, iar în 1915, autorităţile au dorit suspendarea pensiei acestuia pe motiv de înşelăciune a statului, faptă care nu a putut fi dovedit niciodată. Din octombrie 1916 și până în mai 1918, sub pretextul de „agitație contra statului” și fiind considerat „trădător”, învățătorul Emilian Novacovici a fost deportat în Kabold, județul Sopron, în Ungaria, împreună cu nepotul său, av. dr. Emilian Novacovici și fratele său, preotul Nicolae Novacovici. Pe toată perioada domiciliului obligatoriu, erau obligați să se prezinte zilnic la Notariatul local și corespondența le era strict cenzurată. Condiţiile de internare au fost grele din punct de vedere material şi spiritual, iar deportaţii aveau dreptul să meargă la biserică zilnic şi la băile din apropiere de două ori pe săptămână. Emilian Novacovici şi celelalte persoane cu domiciliul obligatoriu aveau posibilitatea să se mişte liber în localităţile limitrofe, iar deplasările în localităţi mai îndepărtate erau aprobate din două în două săptamâni şi nu puteau dura mai mult de o zi. Pentru aceste călătorii, deportaţii trebuiau să se prezinte la notarul din localitate pentru a fi luaţi în evidenţă şi pentru a primi o legitimaţie, însă nu era permisă deplasarea în grupuri mai mari de două persoane în aceste localităţi. Eliberarea şi reîntoarcerea acasă au avut loc în mai 1918. Până atunci, Emilian Novacovici a obţinut un concediu în luna iulie 1917, deşi cererea a fost pentru un concediu de trei luni pentru a putea efectua şi lucrările agricole de toamnă. Reîntors la Kabold, a iniţiat demersurile de repatriere din lunile noiembrie-decembrie 1917. Primul memoriu («rugare») a fost întocmit la începutul lunii noiembrie 1917. Pentru a avea şanse mai mari de reuşită, acest demers a fost însoţit şi de un memoriu la Mitropolitul Ardealului, care era rugat să intervină, cu autoritatea recunoscută, pe lângă Ministerul Ungar de Interne: «Serviţiile de preste 30 ani aduse Sfintei noastre biserici gr. ort. române şi şcoalei confesionale ... cred ca mă îndreptăţesc a mă adresa forului celui mai înalt bisericesc cu glasul ridicat de durere şi cu rugarea fierbinte îndreptată cătră Excelenţa Voastră, ocrotitorul fiilor Bisericii, că, cu autoritatea cu care sunzeţi înzestraţi, să interveniţi pentru mine, smeritul fiu, şi să mijlociţi ca cel puţin rugarea ultimă ce să află în curgere la Înaltul Minister de Interne să să rezolve favorabil». Un alt memoriu a fost înaintat comitelui de la Lugoj, în data de 17 decembrie 1917, pentru a interveni pe lângă Guvernul de la Budapesta. În data de 31 ianuarie 1918, serviciul juridic din cadrul Prefecturii Lugoj răspunde unei scrisori a învăţătorului Emilian Novacovici că «am intervenit în cauza Dv. şi am aflat că de la comitele suprem s-au transpus scrisorile pe lângă recomandările comisarului regal ... Aici se va cere apoi şi părerile militarilor ... Şi până atunci vă rog să asceptaţi încă cu rebdare, căci s-au luat sub reviziă afacerea tuturor internaţilor şi e de sperat că, în curând, se va isprăvi bine». Într-o nouă adresă a juristului de la Lugoj, din 4 martie 1918, se preciza că va fi luată în discuţie situaţia învăţătorului Emilian Novacovici. Argumentele eliberării constau în netemeinicia deportării. Un om nevinovat, la vârsta de 56 ani stătea departe de familie şi gospodărie, «în suferinţe şi chinuri», din cauza capriciilor şi răzbunării personale ale pretorului de la Iam şi ale altor autorităţi locale. În memoriile trimise de Emilian Novacovici se arăta faptul că era inutilă deportarea sa din moment ce locuinţa din Răcăşdia era în apropierea postului de jandarmi. Astfel, în comuna natală putea fi ţinut sub supraveghere mai bine decât la Kabold. În plus, învăţătorul promitea să se prezinte zilnic autorităţilor din comună, dacă era repatriat. Dorinţa şi nevoia revenirii era cu atât mai mare cu cât soţia, Cărălina, se descurca tot mai greu în gospodărie. Deportarea la Sopron a produs pagube de «mii de coroane» familiei Novacovici. Reîntoarcerea învăţătorului Emilian Novacovici a fost la fel de emoţionantă ca şi plecarea din Răcăşdia. Bucuria a fost, însă, de scurtă durată. Reîntors de la Kabold, Emilian Novacovici avea de dat bătălia finală - lupta pentru reîntregirea României, în speţă, lupta dramatică pentru Unirea Banatului cu Patria. La 28 octombrie 1918, Emilian Novacovici a fost ales preşedintele Comitetului Naţional local din Răcăşdia. În comună a fost menţinută ordinea de către Garda Naţională formată din 60 de tineri fideli învăţătorului. La 1 Decembrie 1918 trebuia să fie la Alba-Iulia, fiind ales delegat, la Timişoara, însă, a fost întors din drum de sârbi, din Gara Domniţa Elena. ,,Cu dorul în suflet, împreună cu mulți frați români, am plecat spre Alba Iulia, acolo să spun și eu că doresc alipirea fără condițiuni la Patria Mamă, desrobirea noastră din sclavia milenară ungurească. Din Timișoara, urcând în trenul ce duce spre Alba Iulia, geandarmi sârbi împreună cu detetivi unguri cutrăerau vagoanele trenului și pe toți care călătoreau spre Alba Iulia îi dădeau jos din tren și îi încuiau în sala de așteptare, zicând: „natrag cuci” (înapoi acasă).” Iniţial, armata sârbă a fost primită cu bucurie în Racăşdia, crezând că este trimise de Antanta pentru asigurarea ordinii. Curând, însă, prezenţa acestora a devenit un coşmar. Imediat, sârbii au trecut la desfiinţarea gărzilor naţionale şi la înlocuirea comitetelor româneşti. În anul 1919, în timpul ocupației sârbești, primpretorul Radivoievici a dispus arestarea lui Emilian Novacovici la Biserica Albă, de unde a fost transferat în stare de arest la Iam și Răcășdia, fiind acuzat că a afirmat public faptul că Răcășdia nu aparține Serbiei, ci României și că a împrumutat Consiliului Dirigent 15.000 de coroane, acțiune considerată ostilă intereselor sârbești. Ulterior, a fost din nou arestat în Răcășdia pentru susținerea intereselor românești, fiind considerat sârb de origine după numele Novacovici. După ce s-a emis ordinul de transfer în Albania pentru o perioadă de 9 luni, învățătorul Emilian Novacovici s-a refugiat la Ilidia, în zona franco-română. În acelaşi an, 1919, a colectat și trimis pentru Mărăști și Mărășești suma de 1.130 de coroane, iar pentru ridicarea bustului generalului Traian Doda de la Caransebeș, la inițiativa președintelui Comunității de Avere, senatorul Coriolan Buracu, învățătorul Emilian Novacovici a contribuit cu suma de 500 de coroane. Ulterior Marii Uniri, şi-a continuat activitatea politică, fiind președintele Comitetului Național local, în anul 1920 Emilian Novacovici a fost numit primarul comunei Răcășdia de către prefectul Gheorghe Dobrin şi a fost ales membru și vicepreședinte în Consiliul Județului Caraș, membru și raportor în delegația permanentă județeană, membru în Comisia administrativ-financiară și de control a județului Caraș, iar între 1920-1923 exercită funcţia de deputat în Congresul Naţional Bisericesc. Activitatea culturală, bucuria de a-ți putea sprijini națiunea Activitatea politică a reprezentat doar o faţetă a personalităţii învăţătorului Emilian Novacovici, cea de-a doua fiind reprezentată de activitatea culturală, pusă de multe ori în slujba emancipării naţionale a Poporului Român. Începând cu anul 1882, Emilian Novacovici s-a stabilit în Răcășdia ca învățător şi înfiinţează încă două clase școlare pe lângă cele două existente. Prin atitudinea sa proromânească intră repede în conflict cu autorităţile, iar în 1883, protopresbiterul Filip Adam din Iam îi solicită ca toate lecţiile să fie predate în limba maghiară. Emilian Novacovici refuză, iar ca urmare mai multe persoane nemulţumite înaintează un protest la ministrul de resort, solicitând înlocuirea învăţătorului cu un dascăl ungur, acţiune rămasă fără rezultat. În 1905, are loc o altă inspecţie şcolară însoţită de administraţia locală, cerinţa acestora fiind ca examinarea elevilor să fie făcută doar în limba maghiară. Emilian Novacovici refuză această solicitare, întrucât şcoala era una confesională nesubvenţionată de stat, toate materiile fiind studiate în Limba Română, cu excepţia studiului exclusiv al limbii maghiare, unde se putea examina conform cerinţelor inspecţiei şcolare. În anul 1894, în perioada când era învăţător la clasele superioare, Emilian Novacovici a înfiinţat corul vocal bisericesc, format iniţial din 36 de bărbaţi, structurat pe patru voci, şi corul mixt pe şase voci, toate cheltuielile materiale necesare fiind suportate personal. Totodată, profitând de profesia sa, Emilian Novacovici îşi instruia elevii de la şcoală pentru a cânta Sfânta Liturghie pe două voci, sopran şi alto. Prima apariţie în public a corului a avut loc la Răcăşdia, cu prilejul sărbătoririi Naşterii Domnului în anul 1894, la celebrarea Sfintei Liturghii. În seara de 27 decembrie a aceluiaşi an, de ziua Sfântului Ştefan, componenţii corului au participat la un spectacol de teatru, prezentând piesa „Axinte şi Pepelea”, ulterior corul mixt şi cel bărbătesc interpretând şi cântările „Brâul popii”, „Marş român” de Ion Vidu, „Frunzuliţă verde de stejar” și „Coroana României”. La început, corul a funcționat fără statut, deoarece autoritățile maghiare au refuzat aprobarea acestuia prin clauza: „Prin înființarea astor fel de reuniuni se pericliteaza ideea de stat maghiar”, iar în urma unui denunţ cu privire la convocarea corului la şcoală fără statut de functionare, primpretorul Petru Corcan l-a amendat pe Emilian Novacovici cu 100 de coroane, acesta făcând şi 5 zile de arest, iar fiecare corist a avut de plătit câte 50 de coroane şi de efectuat câte 3 zile de arest, de abia în anul 1909 Consistorul din Caransebeș aprobând statutul de cor bisericesc. În anii ce au urmat înființării, corul bărbătesc și elevii de la școală au susținut multe concerte, s-a participat la diverse reuniuni și au fost prezenți la toate procesiunile religioase, atât în comună, cât și în împrejurimi. Spre aducere aminte, din banii adunați la petrecerile date de către cor, Emilian Novacovici a ridicat în mijlocul comunei, în locul unde se ținea hora, în fața școlii, o cruce de marmură, care pomenea prin inscripția făcută despre începuturile corului. Date fiind opiniile politice românești ale lui Emilian Novacovici, coriștii au fost îndemnați spre păstrarea spiritului național românesc. Acesta împreună cu coriștii și elevii au întâmpinat cu mare fast și bucurie la marginea comunei deputații naționaliști români. Într-un sentiment de triumf național, cu trăsuri împodobite cu „ponevi” frumos țesute, cu flori în mână și cu cântări, aceștia au fost conduși cu mare alai la tribuna de unde urmau să-și susțină discursurile. Pentru ținuta lor naționalistă, pentru întruniri și intonarea de cântări românești, membrii corului au fost pedepsiți de către administrația ungurească cu amendă, deşi aveau statut de cor bisericesc, iar învăţătorul pensionar Emilian Novacovici a fost chiar arestat pentru două zile. Pe lângă activitatea din învăţământ, Emilian Novacovici a fost implicat, în mod activ, în susţinerea instituţiei Bisericii Ortodoxe. Între anii 1884-1903, a fost notarul Comitetului Sinodului Parohial și a ținut contabilitatea bisericească și scolară, iar intre 1903-1907, a fost președintele Comitetului Parohial, calitate în care a achiziționat 70 de iugăre de pământ lângă sat, transcrise pe numele Sfintei Biserici; din veniturile obţinute din administrarea acestuia urmau să fie plătite salariile celor 4 învăţători atâta timp cât şcoala îşi păstra titlul confesional, fără a apela la ajutor de la stat. Emilian Novacovici a renovat biserica din comună în interior și exterior, a zugrăvit-o și a aurit-o, costul total al lucrărilor ridicându-se la suma de 7.277 coroane, iar în jurul bisericii a înființat un parc frumos, în numele căreia a înscris și achitat mai multe acțiuni la diferite bănci. De asemenea, a îngrădit atât curtea bisericii, cât și școala cu un zid de piatră cioplită și gard de fier în lungime de 188 metri în valoare de 4.900 de coroane, toate aceste lucruri păstrându-se și putându-se vedea și astăzi. Emilian Novacovici a fost un folclorist remarcabil, a cules folclor şi obiceiuri populare, a adunat cu migală și sârguință din comoara nesecată a satului cărășan obiceiuri și tradiții folclorice de o frumusețe inegalabilă, publicând la Academia de Ştiinţă Bucureşti „Folcloristica română”, partea I, sub numărul 132/1921, iar partea II, a manuscrisului se află la Academia Română sub numărul 1510/1922. A scris şi editat, investind în tipărirea cărţilor, următoarele lucrări: „Monografia comunei Răcăşdia”, „Răcăşdia în războiul mondial”, „Cuvinte bănăţene”, „Suferinţe”, „Din comoara Banatului - folclor”, „Genealogia familiei Novacovici”, „Medicamente casnice”, „Jocuri copilăreşti bănăţene”, „Folclor pornografic”, „Dizertaţiuni”, „Amintiri din viaţă”, „Sărbători băbeşti”, „O lămurire”, „Cuvinte bănăţene - partea II”, „Dezbinarea confesională”, „Folclor bănăţean”. Au rămas nepublicate „Istoricul evenimentelor mai însemnate din Răcăşdia”, „Deraierea ideii naţionale”, „Clarificarea unei scăderi” şi „Medicamente empirice, băbeşti, în legătură cu igiena şi obiceiurile” (manuscrisul se află la Academia Română - arhiva de folclor din Cluj-Napoca). La 7 octombrie 1926, înfiinţează Fundaţia „Emilian şi Ecaterina Novacovici” şi îşi donează întreaga avere în scopuri caritabile, iar în 1928 devine membru corespondent al Muzeului Limbii Române și al Academiei Române, Arhiva de folclor din Cluj-Napoca. Pentru strădania depusă pe tărâm cultural şi nu numai, Emilian Novacovici a fost decorat de regele Ferdinand I, în 1922, cu „Ordinul Coroana României” în grad de cavaler şi în 1926, cu Medalia „Răsplata muncii pentru învăţământ”. În anul 1930, i se acordă de către regele Mihai I Ordinul „Coroana României” în grad de cavaler, iar în anul 1932, regele Carol al II-lea îi conferă medalia „Ferdinand I”. Emilian Novacovici, prin meritele sale, a ridicat comuna Răcăşdia printre primele din Caraş, a fost un bun naţionalist, luptând pentru cauza neamului, a îndreptat şcoala spre direcţii moderne, a fost scriitor, minunat povestitor şi un bun folclorist, a fost un dascăl erudit din generaţia veche a neamului nostru românesc, trecând la cele veşnice în anul 1936, fiind înmormantat în capela familiei alături de soţia sa. Nu vreau să închei fără a vă transmite că în urma eforturilor unor oameni deosebiţi şi cu sprijinul autorităţilor publice locale, în anul 2013 s-au recuperat materialele publicate deja sau rămase în manuscris şi s-a reuşit reeditarea operei lui Emilian Novacovici, personalitatea sa fiind redată comunităţii bănăţene și, de ce nu, Țării întregi.Categorie: File de istorie
