Autor: prof. Ilie Șandru - (Topliţa)Într-o conferință autobiografică rostită în 1932 în fața studenților din București, Octavian Goga mărturisea că s-a născut la Rășinari, la poale de munte, pe „coloana vertebrală a Neamului Românesc”. „Am avut totdeauna tendința să mă urc pe creste, și de acolo, din vârful Cindrelului, să văd cele două aspecte ale aceluiași popor.” În acest fel și-ar fi putut povesti biografia și Octavian C. Tăslăuanu, fiindcă și el, ca și Goga, s-a născut tot pe „coloana vertebrală” a neamului, Bilborul, ca și Rășinarii, fiind unul din acele sate care ofereau imaginea deznădăjduită a trupului neamului despicat în două de stâlpii de frontieră ai anacronicului imperiu austro-ungar. Dar și de o parte și de alta a frontierei se afla aceea și puternică și tumultuoasă viață românească, același grai, același port, aceleași străvechi obiceiuri, aceleași cântece. Oamenii din stânga și din dreapta frontierei erau aceiași, profund înrudiți între ei, nu numai prin stirpea neamului, ci și prin lanțul căsătoriilor; botezurile, nunțile, înmormântările, hramurile și bâlciurile regiunii adunând în jurul lor, pe o întindere de zeci de sate, de la Călimani până la Ceahlău, de la apa Mureșului până la cea a Bistriței, o lume în vinele căreia curgea același sânge, și care nu alcătuia, în fond, decât o imensă familie românească, stăpână de veacuri pe aceleași povârnișuri și plaiuri, pe aceleași piscuri. Într-o astfel de lume s-a născut Octavian C. Tăslăuanu, în alcătuirea sa fizică și sufletească contopindu-se vechi strămoși atât de pe Valea Tazlăului Moldovei, cât și de pe Valea Topliței transilvănene. Linia vieții sale, ca și a lui Goga, a fost trasată astfel de un sever determinism geografic, care nu-i putea indica altă misiune decât aceea a înlăturării stâlpilor străini - lupta pentru desăvârșirea unității naționale. Determinismului geografic i s-au adăugat apoi preceptele educative ale tatălului său, părintele Ioan, un român aprig, care fusese un pasionat cititor al vechilor periodice ardelenești - Familia, Federațiunea, Observatorul - și, totodată, a literaturii patriotice scrisă de Andrei Mureșianu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, poeții „deșteptării” românești, ai unirii și ai independenței. Copilul a fost crescut în cântecele vitejești ale războiului neatârnării, cântate de tatăl său cu aceeași virtuozitate ca și cântările altarului, și care îi vorbeau mereu de trebuința și posibilitatea unirii tuturor românilor. Primii săi pași făcuți în arena publică au fost astfel pași de afirmare românească, de solidaritate cu cei care se ridicau cu îndrăzneală să înfrunte opresiunea străină. Ca elev, la Blaj, în primăvara anului 1894 - în preajma faimosului proces de la Cluj (Procesul Memorandiștilor) -, a organizat, împreună cu ceilalți colegi ai săi, sfidând dispozițiile oficiale, o mare manifestație în piața orașului pentru Vasile Lucaciu - Leul de la Sisești - unul din marii eroi ai acestui proces, aflat în trecere prin Blajul emoționantelor amintiri de la 1848. La aclamațiile elevilor - după amintirile lui Tăslăuanu - s-a cutremurat însăși catapeteasma catedralei. Pentru înscripția „Venin vom lua, foc ne vom scălda pentru idelul național” - pentru idealul unirii cu alte cuvinte - pusă, în 1895, ca „motto” pe tabloul de absolvire al clasei a VIII-a a liceului, a fost eliminată întreaga clasă, în urma unei anchete a Ministerului, cu interdicția de a mai susține bacalaureatul decât în anul următor și la un alt liceu. Tăslăuanu l-a susținut la Năsăsud. De o astfel de eliminare a avut parte și Octavian Goga în 1899, când, împreună cu Ion Lupaș, a fost silit, pentru atitudinea sa patriotică să părăsească liceul de stat de la Sibiu și să se transfere la liceul confesional din Brașov. Manifestații și instigații împotriva statului opresor se constată în acest timp și în vacanțele pe care le petrecea la Bilbor, Tăslăuanu devenind din ce în ce mai îndrăzneț. Atitudinea patriotică a tânărului luptător se va accentua și mai mult în timpul studiilor sale universitare (1898-1902) - urmate, fapt semnificativ, prin sine însuși - la Universitatea din București, care l-au pus în contact atât cu marii învățați români ai timpului - Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, D. Onciul, Ov. Densușianu -, cât și cu viitorii exponenți ai generației sale, în frunte cu Vasile Pârvan și Ioan Petrovici. Șederea la București i-a favorizat și un strâns contact cu scriitorii și cărturarii ardeleni stabiliți în capitala României - George Coșbuc, Șt.O. Iosif, Ilarie Chendi, Zaharia Bârsan, Ion Bianu, Gh. Bogdan-Duică, înflăcărați patrioți cu toții -, care l-au inițiat în viața literară și culturală a Bucureștilor. Cu această zestre, dublată și de o mare energie și de un nesecat optimism, a ajuns O.C. Tăslăuanu în primăvara anului 1902 secretar al Consulatului Român din Budapesta, iar la începutul anului 1903 redactor al revistei Luceafărul. Odată cu numirea în aceste funcțiuni începe afirmarea viguroasei personalități a lui Tăslăuanu și, totodată, angajarea în marea luptă națională a timpului care avea să facă din el - mergând pe calea lui George Barițiu și a lui Iosif Vulcan - unul dintre cei mai activi și mai perseverenți exponenți ai românilor. Întreaga sa activitate publică a fost dominată de ideea unității naționale și convingerea că intelectualul român - și mai ales intelectualul român din Transilvania - trebuie să fie un luptător permanent pentru apărarea ființei etnice și dezvoltarea puterilor de creație ale neamului său, a limbii și a culturii românești. „Pentru mine - precizează Tăslăuanu în „Spovedaniile” sale - consulatul nu putea rămâne un simplu serviciu (administrativ), ci căutam să fie un post de luptă națională.” Aceasta însemna strânse legături cu ziarele și cercurile politice românești, raportarea la București a măsurilor reacționare luate de Guvernul de la Budapesta, susținerea stăruitoare, pe cale diplomatică, a problemelor românești. Modul cum a înțeles Tăslăuanu să-și îndeplinească aceste îndatoriri, de care șeful său, consulul Victor Cuciureanu - diplomat de carieră -, se arăta prea puțin preocupat, se poate vedea dintr-un denunț al primului ministru al Ungariei, contele Tisza Istvan, adresat în mod confidențial consulului-șef. Denunțul poartă data de 26 martie 1904; din el aflăm că secretarul consular era în „permanente legături cu indivizi români care în Ungaria profesau principii dăunătoare statului”. În continuare, Tisza arăta că secretarul întreținea relații cu ziariștii români de la ziarele iredentiste, secondând propaganda „ultra română” și că participă la anumite conferințe politice secrete. Un post de luptă națională avea să reprezinte revista „Luceafărul”, din care, trecând peste începuturile ei firave, a izbutit să facă, alături de Octavian Goga, „o tribună de propagandă națională, de trezire a conștiinței românești unitare”. Motivarea și sensul acesteia sunt deslușite în „Spovedanii” prin cuvintele următoare: „Din Budapesta nu priveam spre Viena lui Franz Ferdinand... ci spre București. Nu serveam Grossossterreihul federalist, ci unitatea națională”. Un alt post de luptă al lui O.C. Tăslăuanu urma să fie „Asociațiunea pentru literatura română și cultura poporului român” de la Sibiu, la al cărei secretariat, renunțând la funcția de la consulat, a fost numit împreună cu Goga, în 1906. În cadrul „Asociațiunii” avea să conducă și revista Transilvania - vechea publicație a lui George Barițiu -, precum și Biblioteca Poporală a Asociațiunii, ambele oferindu-i noi posibilități de acțiune patriotică și culturală. În toate aceste posturi principala sa preocupare a fost afirmarea, pe de o parte, a valorilor culturale transilvănene, iar pe de alta, a strângerii cât mai auternice și mai ample a legăturilor, în vederea unei lupte comune, cu scriitorii, oamenii de știință și artiștii din România. Arma cea mai puternică a acestei lupte a fost, precum se știe, Limba și Literatura Română. Prima grijă a lui Tăslăuanu, intrat în redacția „Luceafărului”, a fost, astfel, ridicarea nivelului și a calității limbii pe care nu o putea lăsa în situația care o găsise. „Una din calitățile cele mai mari ale Luceafărului - avea să scrie mai târziu Sextil Pușcariu - a fost că de la început s-a eliberat de ardelenisme și a făcut legătura intimă cu cultura românească de peste Munți.” Datorită îndemnului și stăruințelor sale, unite cu ale lui O. Goga, care, prin poeziile sale de un dinamic patriotism, era purtătorul de steag al revistei, la „Luceafărul” au colaborat astfel, încă din primii ani ai apariției sale pe lângă scriitorii și învățații transilvăneni, Octavian Goga, Ion Agârbiceanu, Al. Ciurea, Maria Cunțan, Ioan Lupaș, Sextil Pușcariu, Onisifor Ghibu și numeroși poeți, prozatori și istorici din vechea Românie, noua revistă continuând tradiția „Foii pentru minte, inimă și literatură”, a „Familiei” și a „Tribunei” - în frunte cu N. Iorga, V. Pârvan, Duiliu Zamfirescu, M. Sadoveanu, E. Gârleanu, D. Anghel, C. Sandu-Aldea, Cincinat Pavelescu, Caton Theodorian, I.A. Basarabescu, Elena Farago, precum și bucovinenii George Rotică și Liviu Marian -, a căror întâlnire în paginile revistei ardelene dădea imaginea întregii Românii, „Luceafărul” - după voința redactorilor săi - fiind „o oglindă a tuturor frământărilor românești”. Popularizarea operelor acestora în Transilvania se făcea, pe lângă colaborărilelor directe, și prin rubrica dorită de Tăslăuanu și realizată de Sextil Pușcariu, Foi răzlețe, în care se reproduceau diferite bucăți din volumele recent publicate, comentându-se, totodată, în mod succint biografia și opera lor. Unele din aceste „foi” sau fișe bibliografice - lucru uitat chiar și de exegeții săi - au fost scrise de Tăslăuanu. „În felul acesta - precizează Pușcariu - aduceam în mod indirect la revista de dincoace de Carpați colaborarea scriitorilor din Țara veche, și treceam cu cititorii ardeleni munții în Țara spre care privirile noastre trebuiau să fie necontenit ațintite.” Ideea unității nu s-a reflectat, însă, în paginile „Luceafărului” numai prin aceste colaborări, ci, totodată, și prin numeroase ediții speciale dedicate unor personalități istorice, literare și artistice, care prin geniul și opera lor au dat o înaltă expresie însuși geniului creator al Poporului Român și unității sale etnice. Din acest spirit s-au născut renumitele numere ale „Luceafărului” dedicate lui Ștefan cel Mare - cu prilejul comemorării a 400 de ani de la moartea lui - și lui Andrei Șaguna, lui Vasile Alecsandri și Mihai Eminescu, lui Ion Creangă, George Coșbuc, lui Alexandru Vlahuță, I.L. Caragiale, pictorilor Nicolae Grigorescu (1905, 1 ianuarie, nr. 1) și Ștefan Luchian (1905, 1 martie, nr. 5) etc.. În primăvara anului 1906, când la București aveau loc marile manifestări patriotice organizate de Nicolae Iorga (prilejuite de împlinirea a 40 de ani de domnie a regelui Carol I, la care a luat parte și o importantă delegație a românilor din Transilvania, în frunte cu viitorul patriarh, Miron Cristea), „Luceafărul”, prin condeiul lui O.C. Tăslăuanu, sublinia: „Și iarăși va să vie ziua învierii naționale, când toată obștea neamului nostru va serba izbândirea unui gând pribeag încă... întruparea ideii mari... Mulți din multe părți nu putem să ne mărturisim credința, dar o purtăm cu sfințenie în suflet... și vor veni... vremuri când urmașii o vor rosti fără sfială și fără nicio frică: ,,A înviat neamul întreg și credința în trăinicia lui””. Pentru slava acestei învieri - pentru slava învierii românești - „Luceafărul” publică o serie de articole în care istorici de prestigiul lui Nicolae Iorga, Vasile Pârvan, Ioan Lupaș, Alexandru Lapedatu înfățișau - precedați de poezia lui Goga, În munți - întreaga istorie a Poporului Român de la origini și până în acel moment, relevând în mod firesc perspectivele dezvoltării sale. „Unitatea de neam - scria în concluzia articolului O.C. Tăslăuanu - e reprezentată prin conștiința lui națională înainte de toate, iar această conștiință e chemată la viață mai ales prin cunoașterea trecutului propriu și prin cunoașterea de aproape, din prezent, a celor ce sunt de un neam și vorbesc o limbă... Această încopciere a traiului de ieri cu cel de azi, face cu putință limpezirea viitorului; ea ne călăuzește pașii spre ținta finală: visul unității noastre.” Până în 1912, când se împlineau 10 ani de la apariția „Luceafărului”, la revista sibiană colaboraseră, pe lângă istoricii amintiți, peste 35 de scriitori trascarpatini, în afara colaborărilor ocazionale. Spre deosebire de vechile reviste ale înaintașilor - Foaia pentru minte, inimă și literatură și Familia - colaborările trascarpatine ale „Luceafărului” nu s-au realizat prin reproduceri, ci prin contact direct al scriitorilor cu redacția, putându-se astfel închega nu numai o identitate de orientare ideologică, ci și una de simțire și solidaritate umană, de reală confraternitate românească. În felul acesta revista putea să urmărescă prin legături proprii un plan concret de manifestări, legat de marile aspirații ale neamului. Relevăm, din acest punct de vedere, solicitarea colaborării lui N. Iorga, numit de Tăslăuanu „împărat al cugetării românești”, a lui V. Pârvan, a lui Delavrancea, Vlahuță și a altor scriitori consacrați. „În felul acesta - sublinia Pușcariu - „Luceafărul” devenea revista literară cu cei mai de seamă scriitori ai timpului, rivalizând cu „Semănătorul” și „Viața românească.”” Scriitorii de peste Carpați au ajuns în contact cu Ardealul datorită „Luceafărului” numai pe calea tiparului și prin viu grai, revista organizând la 20 feburuarie / 5 martie 1911 - în colaboare cu Societatea Scriitorilor Români din București - cea dintâi șezătoare literară românescă la Sibiu. La șezătoare au participat, alături de scriitorii transilvăneni Octavian Goga și Ion Agârbicenu, și scriitorii bucureșteni, Emil Gârleanu (președintele societății), Victor Eftimiu, A. de Herz, A. Mândru, Corneliu Moldovan, D. Nanu, Cincinat Pacelescu, Caton Theodorian - toți vechi colaboratori ai „Luceafărului” -, precum și artista Maria Filotti. O altă șezătoare se va organiza la Arad, în 17/30 aprilie, cu aceiași scriitori, cărora li s-au adăugat D. Anghel și Al. Th. Stamatiad. Principiul unității naționale avea să-l călăuzească nu numai în activitatea sa redacțională, ci și în cea editorială, în 1905 Tăslăuanu înființând la Budapesta o tipografie și o editură românească proprie. Primul volum editat de noua editură a fost „Poezii”, a lui Octavian Goga, care a adus poetului un adevărat triumf, urmat de cărțile de proză ale lui Ion Agârbiceanu (De la țară), Al. Ciura (Icoane), Ioan Slavici (Mara) ș.a.. Pentru a da editurii o semnificație cât mai largă, Tăslăuanu a trecut însă repede și la editarea unor scriitori de peste Munți, aflați atunci într-o promițătoare ascensiune: Ion Ciocârlan și Elena Farago. Din cel dintâi a publicat culegerea de schițe și nuvele Traiul nostru (1906), care avea să fie reeditat apoi și de tiparnița „Minervei” din București, iar din cea de-a doua un volum de Versuri (1906), care avea s-o impună atanției criticilor timpului. Spirirtul lui O.C. Tăslăuanu de abordare a problemelor de istorie națională și culturală și, totodată, de colaborare cu scriitorii transcarpatini, s-a dovedit și în redacția revistei „Transilvania” (1909-1914) și a Bibliotecii Poporale a Asociațiunii, în colecția căreia s-au publicat cărți de istorie pentru popor scrise de I. Lupaș, George Coșbuc, precum și diferite antologii din clasici: V. Alecsandri, Gh. Asachi, Al. Donici, C. Negruzzi, Ion Creangă, Anton Pann. În toate inițiativele și acțiunile sale literare și culturale, Tăslăuanu înțelegea astfel să se sprijine pe o colaborare cât mai largă cu scriitorii de peste Carpați, afimarea unității românești fiind principala sa preocupare. * Declanșarea Primului Război Mondial (1 august 1914) a oferit lui O.C. Tăslăuanu, ca și tuturor celorlanți militanți ardeleni, obligați până atunci la anumite prudențe și rezerve, prilejul mult așteptat de a trece la o acțiune deschisă, categorică, pentru înfăptuirea a tot ceea ce până atunci gândiseră sau spuseră în surdină: dezmembrarea Austro-Ungariei, eliberarea și necondiționata Unire a Transilvaniei cu Patria-mamă. „Acum ori niciodată” al anului 1848 se punea acum din nou cu toată puterea, zguduind profund toate conștiințele românești. Vechea afirmație a lui Barițiu că soarta Transilvaniei nu se va hotărî la Cluj sau la Buda, ci la București - locul de unde se aștepta să răsară soarele pentru toți românii - a prins acum aripi noi și înțelesul ei a devenit mai actual ca oricând. Adevărata scenă istorică pentru românii transilvăneni avea să fie de acum înainte Capitala României. Mai înainte ca dorobanții români să treacă munții spre Alba-Iulia, ei au fost trecuți în sens invers, spre București, de numeroși patrioți transilvăneni în frunte cu Octavian Goga și Vasile Lucaciu, hotărâți să devină cu un ceas mai degrabă cetățeni ai României care nu mai putea fi concepută decât „mare”. Mobilizat pe neașteptate la începutul lui august - Poliția din Sibiu urmărea îndeaproape pe redactorul „Luceafărului” - și trimis pe frontul din Galiția, Tăslăuanu a profitat de cel dintâi prilej pentru a trece în România, la București, unde, alături de ceilalți refugiați ardeleni și de marii luptători ai timpului - Take Ionescu, Nicolae Filipescu, Delavrancea, Nicolae Iorga, Nicolae Titulescu - urma să dea glas marilor așteptări ale Transilvaniei. Aici, pe lângă vechii săi tovarăși de luptă de la „Luceafărul” - Onisifor Ghibu, Gheorghe Popp, C. Bucșan -, se va întâlni și cu conjudețenii săi mureșeni: Simion C. Mândrescu din Râpa de Jos, Iosif Schiopul (publicist), Florea Bogdan (inginer), ambii din Reghin. Prima sa manifestare în această direcție a fost publicarea, în vara anului 1915, a volumului de impresii și povestiri de pe front Trei luni pe câmpul de război - ziarul unui român ofițer în armata austro-ungară ce a luat parte cu glotașii români din Ardeal la luptele din Galiția. Volumul, deși scris fără pretenții literare, a avut un succes imens, în timp de numai câteva luni, el fiind reeditat de trei ori, în peste 6.000 de exemplare. Aceasta a fost prima scriere de război românescă, ea deschizând lunga serie de lucrări dedicate războiului care, pentru ardeleni, va culmina cu romanul lui Liviu Rebreanu, Pădurea spânzuraților. Mai mult decât o carte cu un emoționant caracter autobiografic, scrierea lui Tăslăuanu reprezenta un adevărat rechizitoriu împotriva Austro-Ungariei, care, lăsând goale satele Ardealului, trimisese în prima linie a frontului zeci de mii de români care trebuiau să lupte și să moară pentru apărarea imperiului care le încătușase viața. Cartea a fost îmbrățișată cu un viu elan de Nicolae Iorga, și tipărită, din ordinul primului ministru Ion I. Brătianu, pe cheltuiala Ministerului de Război. Pentru valoarea ei documentară și pentru caracterul ei patriotic, cartea a fost tradusă și în limba franceză, denunțându-se astfel și pe această cale ororile din Austro-Ungaria. În 1916, Tăslăuanu a publicat volumul de nuvele și reportaje de război Hora obuzelor, remarcabile prin tragicul lor realism. Pe lângă aceste două cărți, Tăslăuanu a desfășurat o energică activitate publicistică, el fiind, împreuncă cu Gheorghe Popp și Onisifor Ghibu, unul dintre redactorii revistei „Tribuna”, înființată la București ca organ de luptă transilvăneană, și apoi, alături de Goga, unul dintre principalii colaboratori ai ziarului „Epoca” - ziarul lui N. Filipescu -, care înființase rubica Ardealul vorbește. Rubrica a fost inaugurată printr-o scrisoare adresată directorului ziarului de pricipalii publiciști ardeleni refugiați la București - O.Goga (citația e făcută în ordinea semnării), O.C. Tăslăuanu, Ion Moța, Vasile C. Osvadă, Onisifor Ghibu, C. Bucșan, Iosif Șchiopul, Gheorghe Popp, Iuliu Enescu, Aurel Esca, Sebastian Bornemisa, A. Imbrone - conducătorii de până în ajun ai presei românești transivănene. „Ideea unității politice a Neamului Românesc... propagată de noi ani de-a rândul în ziarele din Ardeal, ne călăuzește și acum când credem că a sosit ceasul să se împlinească visul atâtor generații. Această credință - se preciza în continuare - ne-a îndemnat să trecem Munții ca să ne putem pune în serviciul operei de desrobire a pământului care ne cheamă. Îndeplinim această datorie cu condeiul până în clipa când conștiința Țării ne va da prilejul să luăm arma în mână.” În cadrul acestei rubrici a publicat Tăslăuanu câteva din cele mai înflăcărate ale sale, biciuind, pe de o parte, pe „vânduții” din presa bucureșteană, care susțineau politica nefastă a Puterilor Centrale, iar pe de alta îndemnând la luptă Societatea Scriitorilor Români și tinerimea universitară. O chemare vibrantă adresa Tăslăuanu, la 12 iulie 1915, lui George Coșbuc, pe care ultimele evenimente îl făcuse să cadă într-o neașteptată depresiune psihică. „D-ta, bade George, care ai înveșnicit Ardealul în minunate cântece și care ai scris „În opressores” și „Noi vrem pământ”, cunoști jalea părinților și neamurilor de acasă și știi și ce așteaptă țăranii din Ardeal. Bade, d-ta simți, ca și noi, durerea suspinelor de pe Someș, Murăș, Olt și Crișuri. Sufletul d-tale, aude bocetele Zamfirei, Radei, subțiricei din vecini, care plâng și-și mângâie copilașii orfani..., plâng și-și blestemă soarta... Nu socoți c-ar trebui să-ți rupi și d-ta fulgerele răzvrătirei din suflet și să le arunci în largul pământului românesc?” La începutul lunii septembrie 1915, a luat ființă organizația patriotică Federația unionistă, alcătuită din toate socitățile și grupurile constituite care luptau pentru intrarea României în război împotriva Austro-Ungariei. Conducerea organizației o aveau Nicolae Filipescu și Take Ionescu. La 17 septembrie au aderat la ea, printr-o declarație redactată de O. Goga, toți publiciștii ardeleni aflați în București - Tăslăuanu semnând, din nou, al doilea -, precum și cei din Bucovina, Ion Grămadă, George Tofan, Emilian Suslanki, G. Rotică, D.Marmeliuc și D. Moldovan. Unul din cei mai însuflețiți membri ai Federațiunii a fost O.C. Tăslăuanu. „Federațiunea unionistă - scria Tăslăuanu, la 11 noiembrie 1915 - e un templu larg al legii celei nouă: înfăptuirea Românei Mari. Temelia acestui templu se razimă pe tot pământul neamului, el e durat de credința... obștească în biruința sfintelor aspirațiuni ale marelui suflet românesc, iar pe catapeteasma lui strălucesc îndemnurile scrise cu sângele eroilor de mâine. Unirea cu Ardealul! Ori moartea.” La 14/28 1916, în urma unui nou Consiliu de Coroană, Țara se decide, în sfârșit, să declare război Austro-Ungariei. Oștile române trec fulgerător Carpații. O.C. Tăslăuanu și ceilalți refugiați care fuseseră ofițeri în armata Austro-Ungară și susținuseră cu atâta însuflețire intrarea în război a României, își manifestă cu proptitudine dorința de a fi acceptați ca ofițeri combatanți. Faptul că nu erau cetățeni români, lucru care, din cauza formalităților, cerea un anumit timp, face ca cererile lor să se rezolve cu o exasperantă încetineală. La 1 septembrie 1916, împreună cu Vasile Lucaciu și cu publiciștii ardeleni și bucovineni care semnaseră declarația de colaborare la „Epoca”, Tăslăuanu adresează un memoriu Consiliului de Miniștri - redactarea memoriului îi aparținea - cerând înființarea unor regimente formate din ostași ardeleni și bucovineni din armata Austro-Ungară căzuți prizonieri în Rusia - ce urmau să fie recrutați de Guvernul român -, precum și din refugiații aflați în Țară. Numărul prizonierilor era apreciat la peste o sută de mii, iar al refugiaților la peste 15.000. De abia în primăvara anului 1917, după ce Tăslăuanu a înaintat un nou memoriu regelui Ferdinad, foștii prizonieri reorganizați la Darnița, lângă Kiev, au sosit în Țară, la Iași, urmând să participe la marile bătălii de la Mărășești și Oituz. În octombrie 1916, fiind repartizat la Divizia VII, i se încredințează misiunea de a organiza serviciul de informații în regiunea Tulgheș-Bicaz - regiunea sa natală -, urmând să poarte apoi haina militară până la demobilizarea din 1918. În toamna anului 1918 la Iași, împreună cu Alexandru Lapedatu, s-a dedicat organizării Comitetului Național al Românilor Emigranți din Austro-Ungaria, din care mai făceau parte Vasile Lucaciu, Octavian Goga, Simion Mândrescu (aflat la Paris), Onisifor Ghibu, Victor Deleu, Mihai Popovici, Gheorghe Baiulescu, Ioan Mețianu ș.a.. La 6 noiembrie, după ce Guvernul Marghioman fusese înlăturart și România - ținând seama de entuziastele manifestări pentru Unire din Transilvania și Bucovina - se pregătea să reintre în război, Tăslăuanu îi scria lui Sextil Pușcariu, angajat în mișcarea bucovinenă: „Am ajuns, Sextile, și vremurile astea. Am satisfacția sfântă de a ne vedea visurile întrupate, visuri pentru care am luptat și noi, cât ne-au ajutat puterile”. Rapiditatea desfășurării evenimentelor l-au împiedecat de a participa la la Adunarea de la 1 Decembrie 1918 de la Alba-Iulia, care a adus triumfătoarea hotărâre a Unirii, prin care s-au realizat aștetările de veacuri ale Poporului Român. La alegerile din 1919 a fost ales deputat al cercului său natal (Tulgheș). Prin dinamismul și elanul său patriotic, prin spiritul de organizare, prin activitatea sa de la Consulatul din Budapesta, prin redactarea „Luceafărului” și „Transilvaniei”, prin acțiunea sa însuflețită și neșovăitoare din anii neutralității și ai războiului, Octavian C. Tăslăuanu a avut o largă participare la lupta pentru desăvârșirea unității naționale, fiind și el unul dintre marii ei cranici și atleți. *** Carpații - „coloana vertebrală a neamului românesc”. Și Goga și Tăslăuanu s-au născut pe aceasră „coloană a neamului”. O fi o întâmplare? O. Goga: „Am avut avut întodeauna tendința să mă urc pe creste (Cindrelul). O.C. Tăslăuanu: Bilborul, „satul frumos ca-n povești, aninat pe creste Carpaților”... Ființa mea s-a simțit mereu mai aproape de cer decât de pământ!” Într-o astfel de lume s-a născut O.C. Tăslăuanu - scrie Vasile Netea, ce făcea legătura spirituală între Valea Tazlăului (strămoșii) și Valea Topliței și a Mureșului de Sus (străbunicii și bunicii). S-a născut într-o familie în care patriotismul era acasă (părintele Ioan). Cu această zestre sufletească (spirituală) a plecat la școlile Blajului, unde românismul a rămas treaz și neînfricat. - Când Vasile Lucaciu, unul dintre eroii procesului Memorandumului din 1894, a trecut prin Blaj, tinermimea l-a primit cu urale puternice „de s-a cutremurat catapeteasma catedralei”. La absolvire, clasa lui O.C. Tăslăuanu a înscris pe tablou deviza studenților din România: „Venin vom lua, în foc ne vom scălda pentru idealul național!” Toată clasa a fost exmatriculată, absolvenții având aprobarea de a susține examenul de bacalaureat în anul următor, la alte licee. Tăslăuanu l-a susținut la Năsăud. A ajuns, cu puținii bani dați de maică-sa, la București, unde s-a înscris la Universitate. A avut dacăli de renume: Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, D. Onciul, Vasile Pârvan, Ovidiu Desușianu etc.. La absolvire, în 1902, a avut șansa să fie numit secretarul Consulatului României la Budapesta (în locul lui Poruțiu, pensionat). (Ion Bianu) - A fost primul său post de luptă națională - scrie V. Netea, fiindcă era omul de încredere al Guvernului de la București (deși era cetățean maghiar)! Al doilea post de luptă națională a fost revista „Luceafărul” din care a făcut „o tribună de propagandă națională”. Mai mult, a făcut din „Luceafărul” o importantă revistă literară, la care au colaborat toți marii scriitori ai vremii, de dincolo și de dincoace de Carpați! A dedicat ediții marilor personalități din România, inclusiv regelui Carol I. În 1906, când la București aveau loc marile serbări patriotice, Tăslăuanu scria în „Luceafărul”: „Și iarăși va să vie ziua învierii naționale, când toată obștea neamului nostru va serba izbândirea unui gând pribeag încă ... întruparea ideii mari... Mulți din multe părți nu putem să ne mărturisim credința, dar o purtăm cu sfințenie în suflet... și vor veni vremuri când urmașii vor rosti fărăsfială și fără nicio frică: ,,A înviat neamul întreg și credința în trăinicia lui””. Al treilea post de luptă națională a fost Asociațiunea - ASTRA, începând din 1906, când s-a mutat la Sibiu, cu revistă cu tot, devenind secretarul doi (administrativ) al Asociațiunii. Procesele verbale - un scris caligrafic extraodinar! A reînviat vechea revistă a Asociațiunii „Transilvania”, și împreună cu Goga au editat revista „Țara noastră”. A înființat Biblioteca Poporală a Asociațiunii. A înființat Biblioteca pentru Copii. A pus bazele Muzeului ASTREI, cu obiecte din tot Ardealul! Din inițiativa lui s-au născut șezătorile literare comune ale scriitorilor de dincolo de Carpați cu cei din Ardeal: prima în 1912, la Sibiu, apoi la Arad etc.. În 1914, O.C. Tăslăuanu, fiind ofițer al armatei Austro-Ungare a fost încorporat și trimis pe frontul din Galiția. Din această experiență avea să se nască volumul „Trei luni pe câmpul de răzvoi - ziarul unui ofițer român în armata austro-ungară, ce a luat parte cu glotașii români din Ardeal la luptele din Galiția” (1915). Tot din această expriență s-a născut și volumul de povestiri „Hora obuzelor”, primul volum de proză al unui scriitor român inspirat din realitățile Primului Război Mondial (iunie, 1916). „L-am cunoscut târziu - se referă la reghineanul Iosif Ion Șchiopul, fostul colaborator apropiat al lui Tăslăuanu, la revista „Luceafărul” și apoi la Comandamentul Corpului 4 Armată Onești (Eremia Grigorescu), în toamna anului 1941 - scrie Vasile Netea în „Memorii” - după ce mă stabilisem la București, în casa lui Octavian C. Tăslăuanu, unde se adunau din când în când câțiva din bătrânii ardeleni din generația Unirii.... Ultima dată l-am văzut în 1943, la un parastas consacrat amintirii lui O.C. Tăslăuanu, decedat cu un an mai înainte. La despărțire mi-a spus această lapidară frază: ,,Prin moartea lui Tăslăuanu, Țara a pierdut un mare patriot, un adevărat frate””.Categorie: Istorie
