În capătul din sus al satului, pe drumul ce coboară pe lângă pârâu, se vede o casă. O căsuță de bârne, goală, nelocuită. Acum au umplut- o sălciile și tufele de broștean. Așa numesc oamenii locului liliacul. Cândva, era lăsat să crească numai până în spatele casei, ca să o apere de vânturile subțiri care șuierau prin acoperișul neînfundat.
