Au mai făcut încercări să mă sfătuiască dar mă enervau sfaturile lor puerile, așa că au tăcut și mă priveau cu o imensă tristețe. Uneori mă chemau la rugăciune. Îmi venea să urlu de nervi pentru că-mi fac program. ”Rugați-vă voi cât vreți! Ce nevoie are Dumnezeu de rugăciunea mea, că doar El știe tot!” strigam ca să audă și vecinii iar cuvintele lor mă urmăresc acum: ”Nu Dumnezeu are nevoie de rugăciunea ta, ci tu ai nevoie de ajutorul și de prezența Lui, în viața ta. ”Treceam peste replica lor cu nepăsare și le aminteam mereu că de acum sunt major, că sunt stăpân pe viața mea...
